Orice lucru măreț începe cu o notă demoralizatoare, venită adesea, din exterior. Cu prezența obligatorie a verbului la negativ, energia și direcția clară către suflet și “șubrezirea” acestuia, pentru a nu cumva fi capabil de ceea ce, de fapt, ești capabil. Mulți, foarte mulți, din păcate, aleg să fie afectați și renunță la darul ce le-a fost dat, la talentul cu care au fost înzestrați, la aptitudinile pe care le au sau la vocea și curajul pe care le aveau când erau mici.
Ce proporționalitate inversă: vârstă mică, curaj mare…
Și acum, ce alegi să faci? Să asculți vocea interioară și să te pui în mișcare, alimentat de fărâma de curaj, ce va crește cu fiecare pas ce înaintezi?
Sau invers?
Eu sunt Sarina. Am 30 și ceva de ani de defecte din ce în ce mai asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali. Mi-a luat tot atâția ani să mă apuc să scriu și să public sub numele meu texte despre ceea ce am trăit, ce am făcut, pe unde am fost și cum am văzut.
Am fost îndemnată mereu să scriu despre călătoriile mele prin lume, despre cum m-am dus de colo-colo cu bicicleta, despre frumoasa Italie pe care am străbătut-o în lung și lat pe două roți, despre călătoriile în Canada și viața bună pe care am avut-o acolo.
Dar eu m-am opus.
Am vrut mereu să scriu despre ceea ce nu se scria – despre sărăcie, despre cum și-a pus amprenta asupra unui copil o viață plină de nevoi, despre impactul pe care l-a avut un părinte bolnav de cancer, muribund, asupra mea și-a familiei mele, despre o comunitate “timidă” în fața bisericii atunci când ești forțat să ridici fortărețe de marmură pe morminte, de gura lumii, iar copiii rămași fără tată nu aveau caiete la școală. Despre cum am muncit fizic încă de la 9 ani, pentru că era nevoie, pentru că trebuia să contribui activ la bunăstarea casei în care stăteam.
Toate astea s-au întâmplat în timp ce eu eram premiantă, devreme acasă și ferită de orice anturaj ce ar fi vrut să mă capteze în viața adolescentină. Când am plecat la București, la facultate, grija mamei a fost să nu mă apuc de băutură și de droguri. M-am uitat la ea cu franchețe și i-am zis: “nu-mi stă mintea la din astea!”
Cât despre călătorii, ei bine, este un lux să călătorești, desigur. Dar este și mai mare luxul, uneori, să ții pentru tine ce este mai bun. Nu m-am erijat niciodată în a da sfaturi de călătorii, de “du-te acolo, să vezi și să nu crezi…”.
Mereu am zis: “du-te și descoperă singur!”
Acum, în vâltoarea de obligații zilnice a vieții de adult, îmi rămâne timp și pentru scris, citit și gătit.
Pentru că toate acestea fac din noi, și noi nu știm, un tot complet, dator cumva vieții în a materializa ceva din cuvinte și ingrediente.
Mă bucur să fiu, să citesc și să scriu, în această decadentă trăire limitată numită viață. Mi-am ales cu atenție viciul, printre alte vicii mai dăunătoare, căci nu am încă rădăcini adânc înfipte și nici statornică nu sunt.
Scrisul este libertate, scrisul este de oriunde, scrisul este refugiu.
Și așa a luat naștere blogul Sarina.ro, fără îngrădiri temporale și spațiale.
Ce bucurie acest internet, nu?
Blogul este locul prin care am ajuns să fiu cunoscută mai bine chiar și de cei care-mi erau aproape și nu știau aceste povești. Chiar și de către partenerul de viață. Este latura pe care nu o afișez des, dar despre care scriu des. Este forma de terapie scrisă, fără pretenții de scriitor sau artist al cuvintelor.
Pentru mine este suficient ca acest lucru să se petreacă și în scris, în prezent. L-am scris și am mers mai departe.
Aș dori să închei acest scurt text în nota de început, cu accent pe cuvantul Curaj, cu C mare. Orice formă de expunere este curaj. Să te pui apoi și contra celor auzite în jurul tău, spuse fără milă, la adresa ta, este iar curaj. Și nebunie.
Ce combinație frumoasă!
Acestea două și măsura necesară și obligatorie de a rămâne “surd” la tot ceea ce face zgomot în jurul tău: pentru cine scrii, cine citește ce scrii tu, n-ai talent, nu știi, nu ești bun, esti mediocru, cine va citi poveștile tale, pe cine interesează și lista continuă, din pacate.
Așadar, eu sunt Sarina și scriu. Așa cum spun mereu, dacă și ție îți place să citești, poți să poposești mai mult pe blogul meu.
Dacă nu, mergi civilizat mai departe.
Scrisul este de oriunde, este terapie, este curaj și un pic de nebunie!
