Cu vreo 13.000 de ani în urmă, în Cornul Abundenței din Mesopotamia antică, oamenii au început să facă lucrurile cu totul altfel. Au trecut prin ceea ce am putea descrie drept „o schimbare a stilului de viață”, iar în acest caz chiar n-a fost vorba despre scăderea consumului de carbohidrați și mersul la sală. În locul abordării tradiționale de a obține hrana – cu alte cuvinte, să plece ei după mâncare , au descoperit șmecheria inteligentă cu adusul mâncării la ei. Au început să cultive pământul.
Dezvoltarea agriculturii nu avea doar avantajul unei simple mese de prânz ușor de obținut; avea să schimbe din rădăcini și să modifice în profunzime natura din jurul nostru. Înaintea agriculturii, modul de operare standard pentru grupurile de ființe umane era migrația în funcție de anotimp, în căutarea hranei. Odată ce ai o grămadă de orez sau de grâu cultivat, chiar trebuie să stai prin preajmă pentru a avea grijă de ea. Și așa te alegi cu așezări umane permanente, sate, și, de la un moment dat, orașe. Și, evident, toate lucrurile decurg de aici.
În principiu, dacă stăm să ne gândim mai bine, o foarte mare parte din chestiile urâte legate de viața modernă se întâmplă deoarece acum mii de ani, cineva a băgat niște semințe în pământ. Agricultura a rezistat nu pentru că a îmbunătățit viața tuturor, ci pentru că dădea societății care o îmbrățișa un avantaj darwinian pe care celelalte comunități nu-l aveau: puteau face mai mulți copii, mai repede și putea ocupa, evident, tot mai mult teritoriu, în cele din urmă alungându-i pe cei care nu practicau agricultura.
Alungându-i și distrugând tot ce aceștia lăsau în urma lor. Jared Diamond, adept al teoriei „agricultura a fost o greșeală teribilă”, spune într-un articol publicat în 1987 în revista Discover: „Forțați să alegem între limitarea populației și încercarea de a spori producția de hrană, am ales-o pe cea din urmă și ne-am pricopsit cu foamete, război și tiranie”. Pe scurt, am ales cantitatea în defavoarea cantității. În orice caz, mi se pare destul de tipic omenesc.
Peste toate acestea, agricultura ne-a pus pe o direcție care avea să ducă la multe alte boacăne mult mai evidente și dramatice. Zorii agriculturii au apărut atunci când am început să modificăm mediul înconjurător – în fond, asta înseamnă cultivarea pământului. Iei plante și le sădești în locuri unde n-aveau de gând, vreodată, să crească de la sine. Începi să dai o altă formă peisajului. Încerci să scapi de ce nu-ți trebuie, ca să poți produce mai mult din ceea ce vrei.
Acum, lumea din jurul nostru este profund schimbată și diferită de cea în care plantau strămoșii noștri primele semințe, acum 13.000 de ani. Agricultura a modificat peisajul și a transplantat specii de pe un continent pe altul, în timp ce orașele, industria și tendința noastră naturală de a arunca pur și simplu gunoiul de care n-aveam nevoie au modificat solul, marea și aerul. Și a distrus multe clădiri și monumente ale naturii.
Iată 10 atracții pe care n-ai să le mai poți vedea vreodată pentru că, ei bine, oamenii au reușit să intervină asupra lor, distrugându-le (involuntar sau nu).
Cuprins
1. Partenonul
Partenonul a fost una dintre bijuteriile arhitecturale ale Greciei Antice, folosită până în 1687 de către otomani ca depozit de praf de pușcă, într-un război contra Veneției. După o lovitură destul de norocoasă a venețienilor chiar în apropierea clădirii… S-a cam zis cu Partenonul.
După ce Grecia și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman, s-au făcut eforturi pentru restaurarea Partenonului, dar compania condusă de inginerul Nikolaos Balanos s-a dovedit a fi provocat mai multe daune, iar în 1975 a început o restaurare care a durat mai multe decenii. Fiecare bucată de marmură ce a putut fi salvată a fost readusă în poziția sa inițială, în timp ce golurile au fost umplute cu marmură din aceeași carieră pe care o folosiseră atenienii.
2. Templul lui Artemis
Considerat una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice – până în anul 356 î.e.n., când un tip coleric, pe nume Herostrat, i-a dat foc pentru că voia să atragă atenția. Au supraviețuit, din fericire, copii ale faimoasei statui ale lui Artemis, o reprezentare neogreacă a unei zeițe în poziție dreaptă, rigidă, cu mâinile întinse spre exterior. Statuia originală a fost realizată din aur, abanos, argint și piatră neagră.
Templul lui Artemis, Zeița Vânătorii la greci, nu era faimos numai pentru dimensiunile sale (110 de metri lățime, respectiv 55 de metri înălțime), ci și pentru operele de artă magnifice care îi împodobeau pereții. Odată distrus, templul nu a mai fost restaurat sau reconstruit, din el rămânând foarte puține fragmente și coloane.
3. Lacul Boeung Kak
A fost considerat cel mai mare și mai frumos lac din capitala cambodgiană Phnom Penh, însă până când autoritățile locale au decis ca acesta să fie asanat. Pentru a construi, bineînțeles, apartamente de lux în locul acestuia. Acum, Boeung Kak a devenit o simplă baltă.
Pe malul lacului Boeung Kak, o suprafață de 90 de hectare de apă albastră și strălucitoare situată la marginea de nord-est a capitalei Cambodgiei, Phnom Penh, se afla cândva un cartier plin de viață. În timp ce turiștii se înghesuiau la pensiunile și restaurantele sale, localnicii pescuiau în adâncurile limpezi ale lacului sau, în sezonul uscat, plantau legume în albia lacului.
4. Statuile lui Buddha de la Bamiyan
Statuile Magnifice ale lui Gautam Buddha din centrul Afganistanului, de peste 30 de metri înălțime, au fost aruncate în aer, în 2001, de către talibani. Motivul? Pentru că erau considerate „idoli”.
Între timp, deși în semn de solidaritate au fost construite statui asemănătoare pe alte teritorii, niciuna nu se ridică la înălțimea estetică a acestora. Nu fost demarate proiecte de restaurare și reconstituire, în mare parte din cauza divergențelor religioase care ar fi putut avea loc.
5. Nohmul
O mare și impunătoare piramidă mayașă, Nohmul (în traducere aproximativă, „marea movilă”), probabil cea mai frumoasă ruină mayașa din insulele Belize, a fost dărâmată în 2013 de un grup de muncitori constructori pentru că, ei bine, aveau nevoie de pietriș pentru proiectele de reparație a drumurilor din apropiere.
Acum nu au mai rămas decât ruine, semne ale unei civilizații pentru care dezvoltarea infrastructurii, modernizarea, hipercapitalismul reprezintă dictonul călăuzitor; istoria, în cele din urmă, are de suferit, iar integritatea însemnelor acesteia are de suferit. Dincolo de toate acestea, rămân doar mici dovezi ale unor perioade care au apus, umbrind identitatea istorică.
6. Râul Slims
Râu important din peninsula Yukon, din Canada care a dispărut complet în numai patru zile, în anul 2017, după ce schimbările climatice au provocat topirea parțială (dar îndeajuns de puternică) a ghețarului care îl alimenta de atât de mult timp.
Râul avea o lungime de aproximativ 3.190 de kilometri, curgând în direcția nord-vest prin Yukon, iar în Alaska întorcându-se prin sud-est. În cele din urmă, se vărsa în Marea Bering. De-a lungul timpului, nativii americani au trăit mult timp pe malurile râului, descoperind aur în jurul acestuia. Astăzi, populația regiunii este foarte mică.
7. Copacul Ténéré
Copacul Ténéré a fost cunoscut drept cel mai izolat copac de pe planetă, singur și pustiit în mijlocul deșertului Sahara. Însă singurătatea avea să-i fie perturbată în anul 1973, când, în ciuda faptului că era singurul copac pe o rază de peste 400 de kilometri, a fost distrus de un șofer beat care, din nefericire, a reușit să intre cu camionul în el.
Ténéré a fost un arbore din genul Acacia, și reprezenta un punct de reper geografie pentru rutele caravanelor care traversau regiunea Ténéré din deșertul Sahara. Era localizat în apropierea unui puț adânc de 40 de metri. În semn de regret, copacul doborât a fost înlocuit cu o chestie din metal.
8. Stânca Duckbill
Dukbill a fost o formațiune stâncoasă din Cape Kiwanda State Natural Area, Oregano. Aceasta a fost o atracție turistică majoră din respectiva regiune, fiind frecvent fotografiată, asta până când pe data de 29 august 2016, un grup de adolescenți au distrus-o.
Deși formațiunea stâncoasă era împrejmuită de gard, iar semnalele interziceau vizitatorii să se apropie de ea, respectivul grup de adolescenți au făcut asta pentru că, aparent, au crezut că fac un deserviciu public. Asta după ce un prieten de-al lor și-a rupt piciorul încercând să se cațere pe ea.
9. Cascada Guaíra
Cascada Guaíra (sp. Salto del Guaíra) a fost, cel puțin în ceea ce privește volumul total de aproximativ 50.000 de m3 pe secundă, cea mai mare cascadă existentă pe pământ. Situată între teritoriul Braziliei și cel al Paraguayului, pe fluviu Paraná, aceasta fost în 1982 oprită în spatele barajului Itaipu, inundată de un lac artificial.
Ulterior procesului complet de inundare a cascadei, s-au mai intervenit cu niște dinamitări ale unor stânci pentru a face posibilă navigarea pe aceasta. Cascada Guaíra, cândva cea mai mare din lume, a devenit de domeniul trecutului, fiind înlocuită cu un lac liniștit.
10. Lacul Poopó
Lacul Poopó a fost un mare lac salin situat într-o depresiune a Munților Altiplano, din Bolivia, la altitudinea de aproximativ 3.700 de m, lung de 90 de km și lat de 32 de km, dar cu o adâncime de cel mult 3 m. Lacul primea cea mai mare parte a apei sale de la râul Desguadero, care curgea din capătul nordic al munților.
În 2002, lacul a fost desemnat ca sit de conservare. Cu toate acestea, în decembrie 2015 acesta a secat complet, lăsând doar câteva urme mlăștinoase. Deși, în trecut, mai secase de 2 ori, se pare că, de această date, secarea este permanentă. Cauzele sugerate ale acestui lucru sunt topirea ghețarilor din Anzi, cauzată de schimbările climatice, precum și devierea continuă a apelor în scopuri de minerit și agricultură.
Acestea sunt 10 atracții turistice naturale care, din păcate, nu mai există, reușind să fie distruse, de-a lungul timpului, de intervenția omului. Într-adevăr, am putea spune că unele chiar au fost necesare, întrucât este vorba despre globalizarea și tehnologizarea cu care, vrem sau nu, trebuie să ținem pasul. În orice caz, există și mai multe, și, cu certitudine, în viitor vor dispărea și mai multe. Afectați de presiunile cu care ne confruntăm în ziua de astăzi, este mult mai să se facă abuz de natura care ne înconjoară, fără a avea în vedere consecințele dezastruoase pe care intervenția umană le-ar putea avea. Nu putem călători în timp pentru a le vedea, iarăși, în toată splendoarea lor, dar cu siguranță putem să ne bucurăm, cât mai putem, de cele care încă există.
