Când vine vorba de filme franțuzești, trebuie să recunoaștem că au acel ceva special care nu ar putea fi teoretizat sau definit, dar care pur și simplu se simte. Fie că vorbim despre limba vorbită care datorită inflexiunilor, cadenței, ritmului, ne trimite cu gândul la limbajul iubirii și la cel al dragostei, fie că vorbim despre minunatele locuri din Franța, redate prin lentilele camerelor de filmat, multe filme franțuzești definesc standardul fandom-ului cinematografic. De altfel, pentru foarte mulți critici de film, cinematografia francofonă este considerată a fi una dintre cele mai elevate, încărcată de filosofie, abordări avangardiste și chiar personaje impenetrabile, reci, care rămân mult timp în inima (și în mintea) privitorului. Cu alte cuvinte, pentru publicul larg, foarte des cinematografia francofonă pare a fi „pretențioasă”, însă adevărul este că puține alte țări își permit să pretindă că au exercitat o influență atât de puternică și atât de consecventă când vine vorba de cinematografia mondială. Odată ce începi să vizionezi tot multe filme franțuzești, fără doar și poate îți dai seama că, într-adevăr, multe chef-d’œuvre nu s-ar putea regăsi în palmaresul altor țări, nicăieri altundeva în cinematografia mondială. A găsi cele mai bune filme franțuzești nu este o sarcină ușoară, asta pentru că, în primul rând, chiar ai de unde alege.
Descoperă, în continuare, 10 filme franțuzești pe care ți le recomandăm cu mare încredere!
Cuprins
Les Enfants du Paradis (1943)
În regia lui Marcel Carné, acest „răspuns franțuzesc” la romanul Pe aripile vântului urmărește povestea a patru bărbați care luptă pentru afecțiunea aceleiași femei, grațioasa, superba, însă și evaziva Garance, care, plimbându-se pe Boulevard du Crime în anii 1830, se trezește, fără voia ei, acuzată de furt de buzunare. În mijlocul unei piețe pline de jongleri, artiști de circ, alți artiști și escroci, Baptiste, mim silențios, îi vine în ajutor, și se îndrăgostește imediat de ea. Din acest moment, Garance începe să frângă și mai multe inimi – cea a actorului Frédérick Lemaître, pe cea dandy-ului Pierre-François Lacenaire, a contelui lipsit de iubire Édouard de Montray. Dar, după atâția ani lipsiți de iubire, Garance pare să aibă nevoie de un singur bărbat: încrederea sa este fragilă și modestă, însă crudă. Cine va fi cel care va accepta adevărul dureros al unei iubiri neîmpărtășite? Unul dintre cele mai bune filme franțuzești produse vreodată, și nu degeaba am vrut să îl menționăm primul în lista de recomandări. Chiar este o capodoperă care cu greu poate fi egalată de filme din cinematografia universală: atenția la detalii, povestea, personajele și mai ales actorii sunt de calitate superioară.
Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (2001)
Filmul acesta, deși face parte din categoria de filme franțuzești mai moderne, este considerat a fi unul dintre cele mai bune din toate timpurile. Într-adevăr, este un film special, care urmărește povestea lui Amélie, o tânără care, încă de mică, a avut o copilărie retrasă, din cauză că tatăl ei credea că suferă de o malformație cardiacă gravă. Așadar, ea nu a avut aproape niciun contact cu lumea reală, iar Amélie a trăit în propriile ei vise și lumi fantastice, gândindu-se la dragoste și la frumusețea din jurul ei. Când crește, se mută în centrul Parisului, pe post de ospătar; totul se schimbă în momentul în care găsește ceva pierdut, aparținând fostului locatar ce a locuit în apartamentul ei, așa că se decide să-l găsească și să-i returneze acel lucru. După ce îi va observa recunoștința, Amélie își va da seama că scopul ei este acela de a-și trăi viața pentru a-i ajuta și îngriji pe ceilalți: tatăl ei, un scriitor eșuat, un ipohondru, un bărbat care își urmărește prietenele și iubitele din trecut, un suflet tânăr și depresiv, dragostea vieții ei și un bărbat a cărui condiție medicală îi face oasele fragile ca sticla. După ce consumă toate aceste aventuri, își dă seama că și-a desconsiderat propria viață și că, de fapt, ar trebui să-și caute adevărata iubirea. Acum, își va da seama că va trebui să se conformeze într-o lume agresivă, în care totul pare a fi greșit.
La Môme (2007)
O ecranizare necronologică a vieții „vrăbiuței muzicii franceze”, Édith Piaf (1915-1963), care a crescut într-o familie disfuncțională, cu o mamă alcoolică, cântăreață pe stradă, și un tată care era acrobat la circ, împreună cu o bunică paternă insuportabilă. De-a lungul copilăriei, locuiește cu fiecare în parte, iar la 20 de ani, cântând pe stradă, este descoperită de proprietarul unui club (asasinat imediat), iar apoi antrenată de un muzician care o aduce în sălile de concerte și, încet dar sigur, își asigură drumul spre celebritate. Totuși, de-a lungul vieții sale, Édith Piaf va avea „tovarăși de drum”: alcoolul și durerile de inimă. Tragediile relației sale de dragoste cu Marcel Cerdan, moartea singurului copil, par să contrazică cuvintele unuia dintre cântecele sale, poate, cele mai populare: Non, je ne regrette rien! Filmul este produs într-o așa manieră încât scenele de flashback sugerează tiparele memoriei și asocierea anumitor evenimente, într-un film pur și simplu formidabil, etalon când vine vorba de filme franțuzești mai moderne.
Amour (2012)
Georges și Anne formează un cuplu de profesori de muzică, acum pensionați, care încearcă să se bucure de viața liniștită pe care au petrecut-o împreună timp de mai bine de șaizeci de ani. Cu toate acestea, la un moment dat Anne suferă, brusc, un atac vascular cerebral, iar viața lor ia o turnură nedorită, nemaiputând fi niciodată la fel. Acest incident marchează începutul unui declin fizic și mental dureros de abrupt și intempestiv al lui Anne, în timp ce Georges încearcă să o îngrijească la domiciliu, așa cum își dorește ea. Chiar dacă roadele vieții și ale carierei lor rămân strălucitoare, speranțele cuplului pentru o oarecare demnitate se dovedesc a fi o luptă nu doar descurajantă, dar imposibil de dus, mai ales atunci când fiica lor apare în scenă. În cele din urmă, Georges, cu dragostea lui luptând împotriva propriei oboseli și a viitorului improbabil alături de Anne, este împins să ia decizii critice pentru bunăstarea amândurora – un film dureros și emoționant, care îți va lăsa un gust amărui și te va face să apreciezi mult mai mult lucrurile.
L’armée des ombres (1969)
Franța anilor 1942, aflată sub ocupație germană. Philippe Gerbier, un inginer civil, este cel care se ocupă de comanda Rezistenței Franceze. Denunțat de un colaborator, el este dus într-un lagăr de concentrare, dar reușește să evadeze și se reîntâlnește cu rețeaua sa la Marsilia, unde dispune executarea trădătorului. Acest film, unul dintre cele mai bune filme franțuzești, cu și despre un eveniment tragic al istoriei, al Doilea Război Mondial, dezvăluie cu rigoare, fidelitate, dar într-un mod foarte auster, cum se desfășura viața în Rezistența Franceză: singurătatea, frica, relațiile membrilor, amenințarea constantă a Gestapo-ului, structura de comandă și modul în care erau executate ordinile acesteia. În regia lui Melville, după un scenariu de Joseph Kessel, o producție de-a dreptul impresionantă, emoționantă și deosebit de tragică, care cu siguranță îți va smulge măcar câteva lacrimi, în special în cadrul anumitor scene.
Un prophète (2009)
Malik El Djebena, în vârstă de 19 ani, tocmai își începe pedeapsa de 6 ani de la Brécourt, chiar dacă și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în detenția pentru minori. Dincolo de diviziunea de corsicani și musulmani din închisoare, el nu are prieteni sau dușmani înăuntru, și doar speră să își ispășească pedeapsă fără alte conflicte și fără incidente – chiar dacă nu știe ce va face în momentul în care va ieși din închisoare, fiind analfabet și nu are pe nimeni în afară. În această situație, franco-algerianul Malik El Djebena își va da seama rapid că închisoarea poate fi pe cât de groaznică, înfiorătoare, pe atât de purificatoare și plină de catharsis. Un film absolut superb care reușește să redea cu fidelitate cum decurge viața în închisoare și care este dinamica tuturor relațiilor care se leagă în interiorul acesteia. Chiar dacă este mai nou, a fost primit extraordinar de bine atât de către public, cât și de către criticii de film.
Caché (2005)
Un film care dozează inteligent genul thriller cu meditația filosofică despre vinovăție, segregare și rasism, istoria recentă a Franței și însăși industria cinematografică, într-o capodoperă nu doar tulburătoare, ci și autoreflexivă. Georges și Anne Laurent (Daniel Auteuil și Juliette Binoche) joacă rolul unui cuplu bogat din clasa mijlocie și care, în aparență, fac parte din intelectualitatea pariziană. Însă, la un moment dat, primesc o cameră de filmat în apartament, alături de câteva casete – acesta este momentul în care începe destrămarea presupusului „confort conjugal”, pe măsură ce ies la iveală tot mai multe întâmplări, filmulețe. Haneke, regizorul, construiește cu o precizie chirurgicală, dar distantă și rece, țesătura și rutina vieții de cuplu; iar la intervale cât mai regulate, dă peste cap tot ceea ce credeai despre film. Un thriller franțuzesc dintre cele mai bune, pe care îl recomandăm în special pasionaților acestui gen, pentru este exact ce trebuie!
Les choristes (2004)
Clement Mathieu este un profesor de muzică blând, devenit șomer, care este angajat ca maestru de clasă și dirijor la internatul Fond de l’Etang pentru copiii cu probleme. Din momentul în care intră pe porțile școlii, își dă seama că, într-adevăr, există mari probleme aici, și multe dintre ele sunt provocate de directorul represiv Rachin, care crede că pedeapsa fizică este una dintre cele mai bune modalități de a-i ține pe băieți în frâu. În schimb, Clement preferă să aibă o abordare mult mai grijulie și le arată elevilor săi ce înseamnă magia muzicii și cum aceasta îi poate aduce împreună chiar și pe cei mai răi dintre cei răi. Unul dintre acele filme franțuzești pe care le vei urmări cu zâmbetul până la urechi, care transmite un frumos mesaj despre speranță, despre cât de asemănători, de fapt, suntem. Și despre cât de important este să îi ascultăm pe cei care sunt aproape de noi și care ușor ne-ar putea deveni prieteni!
Les misérables (2019)
Însărcinat să lucreze alături de veteranii polițiști lipsiți de etică Chris (Alexis Manenti), Gwada (Djebril Zonga), în cadrul brigăzii împotriva criminalității din Paris, brigadierul Stéphane Ruiz, jucat de Damien Bonnard, se străduiește să stabilească o relație cu liderii influenți ai comunității, iar în același timp încearcă să mențină o aparentă stare de pace între echipa sa și cetățenii locali ce trăiesc în cartiere nu prea bine văzute. Când ceea ce ar trebui să fie o simplă arestare are să se transforme în ceva tragic, cei trei ofițeri trebuie să se împace individual cu consecințele a ceea ce au făcut, încercând, în același timp, să împiedice cartierul să se răzbune apelând la violența cea mai teribilă: atacul mafiot. Început ca un scurtmetraj câștigător al Premiului Cesar, filmul a fost inspirat de revoltele care au avut loc în Paris, în 2005, și a fost selectat pentru a concura pentru Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes din 2019, unde a câștigat Premiul Juriului și a fost selectat ca propunerea Franței pentru Cel mai bun film internațional de lungmetraj la cea de-a 92-a ediție a Premiilor Oscar.
Portrait de la jeune fille en feu (2019)
Poate unul dintre cele mai bune filme franțuzești văzute în ultima vreme, Portrait de la jeune fille en feu (Portretul unei femei în flăcări) este o adevărată capodoperă francofonă. În regia și după un scenariu lui Céline Sciamma, cu Noémie Merlant, Adèle Haenel și Luàna Bajrami, are o temă foarte sensibilă și cadrul de desfășurare este absolut superb. În Franța secolului al XVIII-lea, o tânără pictoriță, Marianne, are misiunea de a realiza portretul de nuntă a lui Héloïse, dar fără ca aceasta să știe (în ciuda plângerilor ei). Prin urmare, Marianne trebuie să-și observe în timpul zilei modelul, pentru a o putea picta de-a lungul nopții. Pe măsură ce timpul trece, cele două devin din ce în ce mai apropiate, iar curând vor trebui să împărtășească ultimele momente de libertate înainte ca Héloïse să devină soția altcuiva. Un film incredibil, una dintre cele mai mari surprize cinematografice ale anului 2019.
Acestea sunt 10 filme franțuzești pe care vi le recomandăm cu mare încredere. Bineînțeles, lista ar putea fi mult, mult mai lungă, însă am încercat să ne limităm doar l0 titluri, iar departajarea a fost chiar greu de făcut, în primul rând pentru că am încercat să facem o selecție între opțiunile pe care le-am avut la dispoziție: filme franțuzești vechi și filme franțuzești nou. Așadar, există recomandări din ambele categorii, chiar dacă filmele vechi nu sunt chiar pe placul oricui. După părerea noastră, chiar dacă multe dintre ele sunt neapărat satisfăcătoare dacă este să ne referim la calitatea audio, a graficii și filmării, mizăm pe faptul că povestea este una specială și extrem de bine livrată de către regizori și scenariști. În cele din urmă, dacă ai și alte recomandări când vine vorba de filme franțuzești, chiar ne-ar plăcea să ni le transmiți în secțiunea de comentarii! Până atunci, vizionare plăcută și sperăm că ai găsit măcar un titlu care să îți fie pe plac!
