Șase politici guvernamentale care nu au mers prea bine

Mulțumită capacității conducătorilor autocrați de a face boacăne mărețe și teatrale pe o scară înspăimântătoare, diverse state au încercat, de-a lungul istoriei, să o tempereze încercând ceva care se cheamă „democrație”. Au reușit, oarecum, dar cu diverse grade de succes.

Locul exact unde a fost testată pentru prima dată democrația e oarecum disputat – formele de luare colectivă a deciziilor erau aproape sigur caracteristice micilor societăți primitive. Există și niște dovezi despre ceva care, măcar puțin, se apropia de conceptul de democrație, în India, acum 2500 de ani. Însă meritul pentru adoptarea și sistematizarea guvernării democratice este atribuit în general orașului-stat grecesc Atena cam în aceeași epocă, în 508 î.e.n.

Desigur, multe dintre elementele-cheie ale democrației (accesul tuturor cetățenilor la guvernare și alegeri prin care aceștia își pot înlocui guvernul dacă nu le place cel în funcție) depind de cine este considerat cetățean. Și, în cea mai mare parte a istoriei, în multe țări această categorie nu a inclus câteva „grupulețe nesemnificative” de persoane – cum ar fi femeile, populația săracă sau minoritățile etnice. La o adică, nu poți lăsa puterea chiar pe mâna oricui, nu?

Haideți să facem o călătorie în timp și să descoperim șase politici guvernamentale care nu au mers prea bine – fie că nu aveau șanse de izbândă de la bun început, fie că, pe parcurs, s-au dovedit a fi mult prea deficitare pentru a putea funcționa cum trebuie.

Astăzi nu se circulă (sp. Hoy No Circula)

În anul 1989, Mexico City, din dorința de a reduce poluarea excesivă a aerului cauzată de gazele de eșapament, a hotărât să interzică circulația anumitor mașini în diferite zile, numind programul Hoy No Circula. Din nefericire, în loc să ia autobuzul, lumea și-a cumpărat mai multe mașini, astfel încât să aibă tot timpul la dispoziție un vehicul cu care să poată circula legal.

Mai mult decât atât, congestionarea traficului a dus la pierderi economice din cauza reducerii numărului orelor de muncă și a creșterii costurilor de transport pentru mărfuri. De asemenea, din cauza navetelor de lungă distanță pe care muncitorii erau nevoiți să le facă pentru a ajunge la muncă, deoarece 22,5% din locuitorii statului Mexic lucrau în alte instituții pentru care nu exista o infrastructură de calitate pentru transportul public, care să conecteze respectivele regiuni cu Mexico City, problemele au fost mult intensificate.

Orfanii Duplessis

Între anii 1940-1950, guvernul din Quebec (Canada) a oferit grupurilor religioase subvenții serioase pentru a lua în grijă orfani și persoane bolnave mintal care nu aveau casă sau trăiau pe drumuri. Cu toate acestea, subvențiile psihiatrice, pentru persoanele bolnave mintal, erau mult mai mari decât cele pentru orfani. În speță, erau duble. Și ce credeți că a urmat? Ei, bine, în continuare, mii de orfani (aproximativ 20.000, de fapt) au fost diagnosticați, fraudulos, cu boli mintale de către guvernul provincial, apoi izolați în instituții de psihiatrie retrase.

În 1999, guvernul canadian și-a cerut scuze și a oferit o compensație totală de 3 milioane de dolari, însă aceasta fost respinsă. Biserica catolică a refuzat să își ceară scuze sau să ofere despăgubiri. În 2001, guvernul a oferit alte scuze, precum și o compensație individuală de 10.000 de dolari, plus 1.000 de dolari pentru fiecare an petrecut într-un azil. În total, 1.500 de persoane s-au calificat pentru compensații. Comitetul Orfanilor Duplessis a acceptat oferta, iar guvernul a oferit o compensație suplimentară, în 2006, de 26 de milioane de dolari.

Efectul legislației Smoot-Hawley

Când Marea Depresiune economică a început să se facă simțită în 1930, Statele Unite au reglementat legislația Smoot-Hawley, care prevedea introducerea de taxe vamale ridicate pentru importuri, propunându-și să sprijine, mai mult, industriile locale. În schimb, rezultatul a fost un război comercial care, în cele din urmă, a agravat criza economică la nivel mondial.

În 1934, președintele Franklin D. Roosevelt a semnat Legea privind acordurile comerciale reciproce, reducând nivelul tarifelor și promovând liberalizarea comerțului și cooperarea cu guvernele străine. Unii au susținut că, prin adâncirea Marii Depresiuni, este posibil ca acest tarif să fi contribuit, de fapt, la popularizarea extremismului politic, permițând unor lideri precum Adolf Hitler să își sporească forța politică, câștigând putere.

Efectul Cobra

Ca măsură de control a dăunătorilor din Delhi (India), guvernul britanic a oferit o recompensă mărișoară pentru cobrele moarte. În consecință, oamenii, creativi din fire, au început să crească pur și simplu cobre, să le omoare și să ceară recompensa cuvenită. După ce s-a prins de cum stă treaba – deja erau mult prea multe cobre găsite și omorâte –, guvernul a renunțat la a mai oferi recompensă cetățenilor. Ce s-a întâmplat? Bineînțeles, lumea a eliberat „cobrele inutile”. Rezultatul: și mai multe cobre.

În cele din urmă, știința economiei a adoptat termenul de efectul cobra (en. Cobra Effect, perverse incentive) pentru a face referire la consecințele negative, neintenționate, ale unui stimulent care inițial a fost conceput pentru a îmbunătăți bunăstarea societății sau a individului. Termenul provine de la încercarea de eradicare a șerpilor, în India, în timpul dominației britanice.

Prohibiția

Eforturile Statelor Unite de a interzice consumul de alcool în perioada 1920-1933 a dus, într-adevăr, la scăderea spectaculoasă a numărului de băutori înrăiți. Dar cum orice sabie are două tăișuri, aceasta a permis, în același timp, crimei organizate să monopolizeze industria alcoolului, iar rata criminalității a crescut destul de mult în unele zone.

În plus, epoca Prohibiției a încurajat serios creșterea activității infracționale asociate cu contrabanda cu alcool. Cel mai cunoscut exemplu este gangsterul din Chicago, Al Capone, care a câștigat zeci de milioane de dolari din operațiuni de contrabandă. Bineînțeles, astfel de operațiuni ilegale au alimentat o creștere direct proporțională a violenței între bande, inclusiv masacrul de Ziua Sfântului Valentin, din Chicago 1929, în care mai mulți bărbați îmbrăcați în polițiști au împușcat un grup de bărbați dintr-o bandă inamică.

Impozitul pe cap de locuitor

Cele mai strălucite minți din cabinetul Margaret Thatcher au propus un sistem de impozitare despre care se credea că este mai echitabil: fiecare persoană, bogat sau sărac, plătea aceeași sumă. Bineînțeles, diferențele economice dintre persoane erau deosebit de polarizante: săraci lipiți pământului și bogați care, pur și simplu, nu știau ce să mai facă cu banii pe care îi au. Rezultatul a fost, evident, neplătirea pe scară largă a impozitelor, revolte în masă, critici – cu alte cuvinte, nimic pozitiv. Astfel, în cele din urmă, Margaret Thatcher s-a văzut nevoită să demisioneze.

Chiar și după pensionare, Margaret Thatcher a rămas o forță publică. Ea a continuat să influențeze politica internă a Partidului Conservator, iar thatcherismul (mișcare inspirată din numele acesteia) a modelat prioritățile Partidului Laburist, pe care l-a ținut departe de guvernare mai bine de un deceniu. A continuat să țină discursuri și conferințe, în special în Statele Unite și în Asia, și a înființat Fundația Thatcher pentru a sprijini libera inițiativă și democrația, în special în țările din Europa Centrală și de Est.

Acestea sunt cele șase politici guvernamentale care nu au mers prea bine. Așteptăm să ne spuneți care dintre cele 6 politici guvernamentale proaste vi s-a părut cea mai inedită.