Cu toții iubim jocurile de lumini, fie ele furnizate de artificiile pe care le putem vedea la cumpăna dintre ani, în zi de sărbătoare sau cu ocazia organizării unei petreceri de nuntă. Cu toate acestea, ceea ce întrece cu desăvârșire un joc de lumină artificial, sintetic, este de fapt „focul” declanșat în mod natural tocmai de impunătoarea Mamă Natură.
Astfel că nu numai piesele de teatru, muzica, arta sunt aspecte ce pot trezi simțăminte înalte în noi, uneori o mică „doză” din spectrul natural având același efect eliberator asupra noastră. Ca efect, nivelul serotoninei și endorfinelor vor crește și ele tot în mod natural în 100% din cazuri, iar un alt „beneficiu” colateral este că vom rămâne și cu amintirea unei imagini de neuitat în memorie.
Subiectul din spectrul fenomenelor naturale pe care îl vom avea în vedere astăzi este reprezentat tocmai de aurora boreală. Munți, văi, intersectări cu râuri și chiar parcurgerea lor înot pot reprezenta secvențe frumoase, dar nu putem ignora tocmai unul din cele mai mari „edificii” pe care planeta l-a construit cu ajutorul altor elemente și corpuri din sistem. Prin intermediul unei combinații ale particulelor de vânt solar ce se intersectează cu câmpul magnetic terestru un fenomen de o mare magnitudine este creat, și anume aurora boreală.
Cuprins
Aurora boreală, un joc al luminilor ce încântă orice privire
Ea nu este percepută doar de pe planeta noastră, putând, de asemenea fi vizualizată și de pe planetele Saturn, Jupiter, Marte și Venus. Astfel spunem că aurora boreală își deschide cortine către public larg, unul atât de larg încât poate fi vizionat și din spații extra-terestre.
Ca fenomen natural, ea reprezintă parte integrantă a aurorei polare. Când va apărea în emisfera sudică va purta denumirea de auroră australă, în schimb, când își face apariția în zona nordică, va rămâne sub denumirea de auroră boreală.
Pentru cei pasionați de etimologia termenilor ce denumesc cele doua fenomene din polurile opuse, ei bine, este informativ faptul că Galileo Galilei a fost cel ce a venit cu denumirea aurorei boreale (sursă de inspirație a fost Roma Antică, și anume zeița zorilor, Aurora; pentru cel de-al doilea termen, ca sursă a fost titanul vânturilor, Boreas). În cazul aurorei australă, James Cook este „fondator” al denumirii, fiind o referință a situării celei de-a doua aurore în capătul sudic al planetei.
Pentru cine dorește să-și „rezerve bilete” pentru a putea viziona un astfel de spectacol fabulos, este bine de știut că ambele aurore au un interval de apariție în medie în lunile septembrie- octombrie, martie- aprilie. Cu o atitudine corectă și conștientă asupra planetei și cu păstrarea unui nivel de poluare în parametri cât mai reduși nu numai generația noastră se va putea bucura de aceste forme gravate pe cer, dar ele vor putea fi admirate și de generațiile următoare ce vor succeda Pământul.
Despre secretele științifice din spatele Aurorei Boreale!
La nivel macro am stabilit că două elemente sunt definitorii în apariția unui astfel de fenomen: vânt solar ce ajunge să „se lovească ” de pereții invizibili ai câmpului magnetic terestru. La nivel microscopic fenomenul este mai complex de atât. El ar putea fi împărțit in mai multe etape, pentru a putea fi înțeles mai ușor de publicul larg. În primul rând este nevoie ca materia să părăsească suprafața solară, apoi este importantă escalada în câmpul magnetic pentru ca la final să apară în peisaj secvența în care vântul solar se intersectează cu atmosfera Terrei.
În principiu, primul pas este determinat de desprinderea unor protoni și electroni din coroana solară. Coroana solară este cel mai de suprafață strat atmosferic al acestui corp ceresc fiind, de asemenea, și unul și din cele mai fierbinți locuri ale acestuia. Din cauza temperaturii mult prea ridicate deci, atomi de hidrogen și heliu își desprind părți componente, precum protoni și electroni. Gravitația soarelui nu poate păstra aceste particule, ele se vor uni sub formă de plasmă( gaz cu încărcătură electrică) și vor călători de-a lungul întregului sistem al universului, grupate într-o entitate numită vânt solar.
In partea următoare, vântul solar nu va intra direct în atmosfera terestră, ci se va izbi de magnetosfera Pământului. Va face ca particulele să rămână și să graviteze în exteriorul atmosferei până ce o nouă oportunitate de a „străpunge” stratul va apărea. Această oportunitate este declanșată de erupția coronară, moment în care o o minge gigantică de plasmă va fi torpilată spre vântul solar.
Astfel, când erupția coronară se va intersecta cu câmpul magnetic al Pământului, el va fi străpuns de ambuscada de protoni și electroni creând fenomenul de furtună magnetică.
În cele din urmă, după trecerea prin sistemul magnetic, minusculele elemente vor ajunge în spațiul nostru terestru, reușind să se situeze pe suprafață după un parcurs de 93 milioane de mile de-a lungul Universului (149 668 992 km).
Protonii și electronii date de emiterile solare se vor intersecta cu atomii de oxigen și nitrogen ai Pământului, cedându-le lor niveluri de energie; în cele din urmă, finalul mult așteptat va fi dat de apariția fotonilor, fiind un rezultat și ultim efect al jocului particulelor, nivelurilor magnetice și emiterilor solare.
Culorile ce vor apărea pe cer depind de fapt de lungimea de undă a fotonilor rezultați. Astfel că atomii de oxigen vor reflecta lumini roșii și verzi, în timp ce atomii de nitrogen sunt răspunzători pentru apariția culorilor albastru și roșu foarte intens.
Cum a impactat aurora cultura?
Având în vedere că acum avem la cunoștință informații de bază și, deci, am prezentat într-un mod plastic cum se formează acest fenomen, este important să vedem și cum a influențat apariția aurorei boreale cultura și aria de înțelegere a fenomenelor universale. Există o scriere, Mitologia după Bulfinch apărută în anul 1855 care relatează idei compatibile cu mitologia scandinavă:
„Walkiriile sunt fecioare belicoase, suite pe cai și înarmate cu căști și lănci. /…/ Când ele călăresc înainte în misiunea lor, armurile lor emană o lumină stranie tremurată, care străfulgeră cerurile nordice, făcând ceea ce oamenii numesc „aurora borală” sau „Lumina Nordului”.
Cu toate că fenomenul este unul specific in special și culturii scandinave, nu se găsesc destule mărturii scrise despre acest subiect, principalul motiv fiind considerat lipsa propriu zisă a aurorei boreale în timpuri istorice. Principala cauză este considerată situarea polului nord magnetic într-o arie prea îndepărtată.
Primele scrieri din mitologia nordică ce integrează și informații despre acest fenomen sunt cele ale lui Konungs Skuggsjá, care culege istorisiri ale camarazilor lui întorși din Groenlanda, notând astfel: fie că oceanul ar fi fost înconjurat de focuri, fie despre intersecția razelor solare cu partea „nocturnă” a lunii sau chiar căpătarea unei culori fluorescente a ghețarilor din cauza stocării energiei de către aceștia. Toate sunt descrieri destul de poetice ale fenomenului, dar multitudinea de epitete nu se oprește aici. Avem denumiri precum fulger de scrumbie, focuri de vulpe, spirite din regate înalte.
Pentru cei ce studiază Biblia îndeaproape, se notează că nici aceasta nu este lipsită de apariția fenomenelor naturale în cuprinsul acesteia, deci va fi descrisă și prezența unui proces ce se asemuiește foarte bine cu aurora în cauză. El poate fi lecturat în cartea lui Ezechiel, unde descrierea va fi despre un vânt năprasnic, nor gros ce răspândește lumini strălucitoare ca ale unui metal incandescent. Lăsăm la latitudinea dumneavoastră să analizați dacă despre aurora boreală vorbea personajul biblic.
Spre final, nu știm dacă aurora, fie ea boreală sau australă este cea mai importantă în topurile dumneavoastră personale cu privire la natură, dar ce știm cu siguranță este că dacă până acum ați considerat-o doar un fenomen fizic trecător, de acum încolo veți căpăta o perspectivă mai amplă și mai profundă asupra subiectului în cauză.
