În domeniul oncologiei și al terapiei cancerului, chimioterapia joacă un rol semnificativ. Acest protocol de profilaxie împotriva cancerului utilizează medicamente extrem de puternice pentru a distruge celulele tumorale, atât în vederea vindecării anumitor tipuri de cancer, cât și pentru reducerea dimensiunii tumorilor sau sistarea și încetinirea dinamicii evolutive a acestora. Pe de altă parte, chimioterapia poate fi utilizată atât drept tratament individual, cât și în combinație specifică cu alte tipuri de tratamente medicale. În mod obișnuit, terapia cancerelor încearcă să abordeze tratamente cât mai eficiente, cu impact invaziv minimal asupra pacientului. Din acest punct de vedere, medicina personalizată joacă un rol important.
Cu toate acestea, se știe faptul că chimioterapia are efecte secundare dintre cele mai nedorite, în principal datorită faptului că medicamentele utilizate acționează non-selectiv: acționează nu doar asupra celulelor canceroase, ci și asupra celor normale, afectându-le integritatea normală, atât la nivel structural și fiziologic, cât și la nivel biochimic. Printre efectele secundare cel mai des întâlnite se numără oboseală accentuată, astenie, vărsături și grețuri, funcționare deficitară a sistemului imunitar, căderea părului ș.a. Chiar dacă majoritatea sunt temporare, unele dintre ele putând fi facil gestionate și diminuate cu ajutorul medicației, duc la scăderea calității vieții pacientului care deja se află în condiții deficitare de sănătate.
Efectele citotoxice ale ifosfamidei pot fi transmise pe linie generațională
Unul dintre cele mai comune medicamente utilizate în protocolul chimioterapiei este cel numit „ifosfamidă”. În urma unor cercetări recente, conduse de Universitatea de Stat din Washington, s-a observat faptul că acest medicament nu doar că are efecte citotoxice evidente, însă acestea au și potențialul de a fi transmise, pe linie maternă sau paternă, urmașilor – prin urmași, putem înțelege nu doar copii, ci chiar și nepoți. Studiul a fost publicat în revista de prestigiu iScience, și este printre primele studii cunoscute care demonstrează asocierea directă între administrarea de ifosfamidă în timpul chimioterapiei și posibilitatea creșterii susceptibilității la diferite boli. În urma rezultatelor, s-a observat că aceste boli nu au potențialul de a fi transmise doar copiilor, ci pot ajunge chiar până la a treia generație de descendenți. Mai mult decât atât, nu este necesar ca aceștia să fie expuși tratamentului (sau părinții acestora).
Chiar dacă au existat cercetări anterioare care demonstrau faptul că există anumite tratamente împotriva cancerului care pot duce la creșterea incidenței anumitor boli – în special la pacienți expuși –, studiul acesta a reușit să extindă aria de înțelegere a implicațiilor diferitelor terapii: efectele chimioterapiei, prin urmare, pot fi transmise în mod direct și generațiilor viitoare. După spusele lui Michael Skinner, biolog de profesie, ceea ce a fost descoperit „sugerează că, atunci când un pacient este supus tratamentului, iar mai târziu are copii, nu numai nepoții, ci chiar și strănepoții [pacientului] pot avea o susceptibilitate mult mai crescută în a dezvolta anumite boli și afecțiuni – din cauza tratamentului «strămoșilor» lor”.
Cu toate acestea, Skinner a adăugat faptul că descoperirile echipei nu ar trebui, sub nicio formă, să îi descurajeze pe pacienții care se confruntă cu cancer și care se află sub tratament de acest gen, întrucât are potențialul de a fi deosebit de eficient. Chiar dacă au o acțiune violentă asupra întregului organism, medicamentele utilizate distrug celulele canceroase și le împiedică să se înmulțească necontrolat (una dintre caracteristicile principale ale cancerelor). Problema majoră este faptul că afectează aproape întregul organism, inclusiv sistemul reproducător. Prin urmare, cercetătorii recomandă ca pacienții cu cancer care doresc să aibă copii mai târziu, să se asigure de la bun început că își iau măsuri de precauție, cum ar fi criogenarea ovulelor, a spermei, fiind una dintre deciziile luate de cei mai mulți pacienți care se regăsesc în aceleași circumstanțe.
Rezultate obținute pe șoareci, dar cu potențialul de a fi viabile și pentru oameni
Pentru realizarea studiului și obținerea rezultatelor, cercetătorii s-au folosit de un eșantion de șoareci masculi, tineri, pe care i-au expus timp de trei zile unui tratament cu ifosfamidă. Acest lucru a avut drept scop imitarea protocolului terapeutic uman, în care o persoană cu cancer ar primi exact aceeași schemă terapeutică cu ifosfamidă. După finalizarea tratamentului, masculii au fost lăsați în stare de repaus timp de câteva zile, iar ulterior au fost împerecheați cu femele de șoareci care nu au fost supuse aceluiași tratament. Puii rezultați în urma împerecherii, ajunși la maturitate, au fost împerecheați, din nou, cu un eșantion de șoareci care nu a fost expuși sub nicio formă tratamentului – nici direct, nici indirect (părinți). Prin urmare, putem afirma că descendenții primei generații au fost indirect expuși la medicament, întrucât sperma provenită de la șoarecii masculi a fost expusă tratamentului cu ifosfamidă.
Cu toate acestea, rezultatele obținute de cercetători au fost peste pragul așteptărilor. Ei au putut observa o incidență mai mare a bolilor și afecțiunilor nu numai la prima generație, ci și la cei din a doua generație, care nu au fost expuși pe linie directă la medicament (așa cum fuseseră, spre exemplu, expuși puii rezultați în urma împerecherii masculilor tratați). Așadar, șoarecii masculi care au fost supuși tratamentului în timpul perioadei de adolescenți au avut atât „pui”, cât și „nepoți” care au prezentat o incidență crescută a proceselor patologice. Chiar dacă sunt luate în calcul diferențele de generație și sex, problemele asociate se traduc printr-o incidență mai mare a bolilor renale și testiculare, anxietate normal de scăzută (care reiterează, în primă instanță, capacitatea deficitară de a evalua și analiza raportul risc-recompensă), precum și debut întârziat al pubertății. Nivelurile de anxietate au fost cuantificate utilizându-se în special teste de comportament (testul cu labirinturi).
Moștenirea epigenetică și predispoziția de a dezvolta (sau nu) o anumită boală
După ce s-au consultat și gândit mai bine, cercetătorii au luat în considerare posibilitatea de a analiza epigenomul șoarecilir, adică a modificărilor chimice de la nivelul ADN-ului și acelor proteine histonice din organism, care pot fi transmise descendenților prin așa-numitul proces de „moștenire epigenetică transgenerațională”. Chiar dacă cercetările deja existente certificau corelația directă dintre expunerea la substanțe toxice (mai ales în timpul pubertății) și anumite modificări epigenetice ușor de transmis prin intermediul spermei și ovulelor, rezultatele de față sunt aplicabile nu doar pentru o generație, ci chiar pentru două-trei. Prin urmare, modificările asociate expunerii la tratamentul chimioterapic al șoarecilor inițiali pot fi înregistrate atât la pui, cât și la nepoți – care nu au fost expuși direct la ifosfamidă. Deși este nevoie de analize mult mai profunde și amănunțite, Skinner și colegii săi lucrează, în momentul de față, la un studiu pe un eșantion de oameni care au suferit cândva de cancer.
Ei își propun să descopere mai multe despre potențialele efecte pe care expunerea la tratamentul de chimioterapie (în principal cu ifosfamidă, dar nu numai) le-ar putea avea asupra fertilității și susceptibilității de a dezvolta anumite afecțiuni și procese patologice pe parcursul vieții. Dacă medicii și ceilalți din sectorul oncologic ar cunoaște îndeajuns de bine care sunt modificările epigenetice asociate tratamentului de chimioterapie, ar putea ajuta pacienții atât la nivel informatic, cât și profilactic, putând aborda strategii precoce de prevenire și tratament al bolii, după cum Skinner afirmă: „Am putea determina dacă expunerea unei persoane a duc la aceste modificări epigenetice care ar putea dezvălui ce boli vor dezvolta și ce ar putea transmite, potențial, nepoților lor. Am putea fi capabili să folosim epigenetica pentru a ajuta în stabilirea unui diagnostic corect – fie că este vorba despre predispoziția sau lipsa acesteia de a dezvolta o anumită patologie”.
