Cinematografia anilor 1950 a fost cunoscut o perioadă extrem de prolifică, în primul rând datorită introducerii televiziunii. În deceniul precedent, când deja au fost puse „bazele” anumitor genuri și, respectiv, directive de abordare cinematografică, industria cinematografică părea să nu mai cunoască și paliere. Cu toate acestea, numeroase apariții ale acestui deceniu par să se detașeze, într-o mare măsură, de premisele deceniului anterior – pentru prima dată, industria de filme va lansa primele titluri science-fiction, fantastice și de epopee istorică. În continuare, după cum era de așteptat, se observă influențele evidente ale celui de-al doilea război mondial, iar filmele noir continuă să prindă extraordinar de bine la public. Ca și în anii 1940, neorealismul italian este cel care atrage, majoritar, atenția telespectatorilor, cu filme dintre cele mai calitative – pe de o parte, neorealismul pare să nu cunoască limite, iar cinematografia franceză continuă să iasă în evidență în special cu drame și filme romantice. Thrillere psihologice, adaptări ale marilor poeți și artiști, dramaturgie și, bineînțeles, filme de război – toate fac parte din palmaresul formidabil al deceniului care urmează „Epocii de aur a filmelor”.
În aceeași perioadă, se pun și bazele tehnologiei color, ceea ce atrage după sine o gamă variată și binevenită de schimbări majore – de natură tehnică și tehnologică. Odată ce lumea începe să își revină după teroarea și pagubele mondiale ale celui de-al doilea război mondial, pare că și în industria cinematografică se fac pași din ce în ce mai mari. Prin urmare, ascensiunea în floare a acesteia va atrage după sine și atenția tot mai mare a publicului care caută să-și petreacă cea mai mare parte a timpului liber bucurându-se de jocul actoricesc și cinematografia deceniului. Multe filme de anvergură au prosperat pe plan internațional, și s-a observat un interes deosebit pentru epopeile mitologice (pentru care numele regizorului sovietic Aleksandr Ptushko a fost cunoscut de toată lumea). De asemenea, încet dar sigur, interesul începe să se canalizeze spre cultura adolescentină, iar Hollywood-ul nu va face compromisuri din acest punct de vedere: de la Hitchcock, până la Jean-Luc Godard, Satayajit Ray, cinematografia anilor 50 a avut nu doar un public pasionat, ci și regizori deosebit de prolifici.
Iată 15 filme ale anilor 50 pe care ți le recomandăm cu toată încrederea!
Cuprins
Vertigo (1958)
Începutul anilor 1960 avea să fie dedicat capodoperei cinematografice Psycho, unul dintre acele filme despre care, la acel moment, toată lumea vorbea. Însă, pentru maestrul Alfred Hitchcock, Vertigo, cariera a cunoscut numeroase succese. Vertigo, apărut în 1958, nu s-a lăsat mai prejos, propulsându-l pe plan mondial pe Hitchcock. În aceeași măsură, acest film rămâne un standard de calitate pentru numeroși regizori și creatori moderni, influența sa reverberând peste decenii și decenii de creație artistică. În acest thriller polițist, plin de mister, care combină armonios și echilibrat mai multe genuri cinematografice, Kim Novak și James Stewart joacă impecabil, iar măiestria lui Hitchcock se resimte la fiecare cadru luat, la fiecare replică spusă.
Witness for the Prosecution (1957)
Billy Wilder s-a impus și în cinematografia anilor 1940. Prin urmare, ar fi fost imposibil să nu fie parte integrantă a palmaresului de renume a viitorului deceniu. În acest thriller bulversant, dramatic, confuz și plin de situații neașteptate, Charles Laughton și Tyrone Power, avocatul și clientul, se regăsesc prinși într-un proces de crimă care definește o dramă judiciară de proporții. Inspirat din romanul omonim scris de maestra genului polițist Agatha Christie (chiar ea a spus, în acele momente, că „este cea mai bună adaptare a operei sale, pusă vreodată pe ecran”), acest film te va purta într-o călătorie fascinantă în mintea criminalului, cu un scenariu bine gândit și o tensiune care va străbate ecranul, ajungând exact în mintea privitorului.
12 Angry Men (1957)
Bazat pe scenariul extraordinar al lui Reginald Rose, în regia lui Sidney Lumet, 12 Angry Men este un film complex care, înainte de a fi primit cu brațele deschise de publicul internațional, a stârnit controverse în țara sa de origine. Acest lucru s-a datorat faptului că Lumet și-a propus ca în acest film să abordeze subiecte care, cel puțin la acea vreme, erau considerate tabu, cum ar fi moralitatea, echilibrul viață-moarte, rasismul, identitatea de gen. Profund, pur uman, dar și deosebit de dramatic și pe alocuri poate chiar scandalos, 12 Angry Men rămâne unul dintre cele mai bune filme ale lui Sidney Lumet. De altfel, după cum însăși exegeza o spune, dialogul pe care a reușit să îl creeze este unul dintre cele mai bune dialoguri din industria filmelor. După părerea noastră, puterea narativă a lui Lumet este extraordinară, iar scenariul scris de Reginald Rose reușește să se plieze chiar și pe cele mai sofisticate gusturi.
Paths of Glory (1957)
Dacă în trecut Kubrick ar fi abordat alt gen cinematografic, cu Paths of Glory a scris, de fapt, o nouă pagină în cariera sa: este printre primele filme cu și despre război pe care le-a realizat. Cu Kirk Douglas în rolul principal (care, de-a lungul carierei sale, a apărut în peste 90 de filme), povestea se concentrează în jurul unui ofițer, acțiunea fiind plasată în perioada primului război mondial. Propunându-și să-și facă vocea auzită, Stanley Kubrick a făcut un film „anti-război” emoționant, profund, chiar dacă reușește să livreze privitorului puseurile traumatizante care, în cele din urmă, definesc această perioadă greșită a istoriei. Vorbind despre condiția umană, deci limitarea acesteia, într-un film care îți lasă un gust dulce-amărui, Kubrick a regizat și creat nu doar un film, ci o mișcare în sine, încă rezistând testului timpului. Chiar și în ziua de azi, Paths of Glory rămâne un film pe care foarte multe persoane îl revăd în mod constant.
The Searchers (1956)
Filmele western reprezintă o parte integrantă semnificativă din istoria Hollywood-ului, motiv pentru care ni s-a părut corect să îți recomandăm și unul dintre cele mai iconice ale anilor 50. În regia lui John Ford, acest western nu doar că a dat undă verde genului în sine, definindu-l și setându-i registrul cultural, dar a fost extrem de bine primit de către publicul pasionat de povești de aventură și multă acțiune. Chiar dacă Ford a abordat The Searchers într-o manieră ceva mai diferită, abordând teme sensibile, ușor de perceput greșit de către public (sexismul, rasismul), a făcut-o într-o mod cu totul autentic, detașându-se de ideile pe care alți regizori, în filmele lor, le-au avut. Cu acțiunea plasată într-o perioadă imediată Războiului Civil, filmul lui Ford îl are în centru pe veteranul de război Ethan Edwards (John Wayne) care încearcă să o găsească pe a sa nepoată. Un film despre natura umană, moralitate și consecințele alegerilor pe care le facem, dar care reușește să păstreze fluxul emoției și traumei războiului.
Rebel Without a Cause (1955)
Cu acest film, Nicholas Ray nu doar că a reușit să aducă în lumină delincvența urbană din state pe care perioada imediat postbelică a cunoscut-o. El a mai reușit să-l propulseze în carieră și pe James Dean (care în acest film joacă rolul lui Jim Stark). Mai mult decât atât, Rebel Without a Cause a setat „noi standarde” în domeniul cinematografiei: cu răsunet cultural global, imediat după apariție, filmul lui Ray s-a integrat rapid în palmaresul cinematografiei mondiale. Întrucât a abordat tematici noi – anii tinereții, consumul de substanțe ilicite, rebeliune, libertate, sex și aparenta „lipsă de moralitate”, depășirea normelor sociale, filmul ar fi putut cu ușurință să fie primit cu recenzii și critici negative. În schimb, filmul rămâne unul dintre cele mai impunătoare ale anilor 1950, cel puțin când vine vorba de filme cu și despre adolescenți. Începând din acest moment, James Dean avea să rămână o figură emblematică a industriei cinematografice
Sunset Boulevard (1950)
Înainte ca 7 ani mai târziu să regizeze capodopera Witness for the Prosecution, Wilder, un mare fan al genului noir, a mai regizat și Sunset Boulevard, un film cu o intrigă autentică și un demers cronologic bulversant și confuz. Mai mult decât atât, în filmul de față Wilder nu doar că a vrut să ofere publicului o poveste captivantă, tensionată și plină de mister, ci și o privire în detaliu asupra modului în care Hollywood-ul funcționează. Pentru a face acest lucru, s-a folosit de un personaj anume, Joseph ”Joe” C. Gillis, interpretat de marele William Holden. Cu o distribuție excelentă – Nancy Olson, Gloria Swanson, Erich von Stroheim, Jack Webb, Buster Keaton și mulți alții, dar și cu o coloană sonoră formidabilă, Sunset Boulevard rămâne, încă, un etalon al acestui gen cinematografic.
The Human Condition I: No Greater Love (1959)
Nu vrei să pierzi oportunitatea de a vedea acest film absolut superb, în regia japonezului Masaki Kobayashi. De departe, poate, unul dintre cele mai profunde filme despre război, inspirate din romanul omonim scris de Junpei Gomikawa (Kurita Shigeru, pe numele real). Fiecare secundă din acest film are o semnificație și, cum s-ar spune, nimic nu este „de umplutură”. Aceasta este o poveste pe cât de captivantă, pe atât de tristă și filosofică – cum va reuși soldatul Kaji să își păstreze umanitatea, natura interioară și spiritul pacifist într-o lume haotică, dezorganizată, atât de bolnavă? Cu o emoție acută, în fața căreia pălesc numeroase alte filme de acest gen, regizorul Masaki Kobayashi livrează publicului un film care pledează pentru valorile profund umane, și care reușește să îți smulgă lacrimi și să îți miște sufletul.
The Human Condition II: Road to Eternity (1959)
Al doilea film din epopeea de război, tot în regia maestrului Masaki Kobayashi, unul dintre cei mai mari regizori japonezi din toate timpurile, urmărește aceeași poveste. Tatsuya Nakadai, în rolul lui Kaji, luptă pentru a-și apăra idealurile și valorile umane, într-un cadru profund inuman, lipsit de etică și „greșit”: drept războinic în armata japoneză. Întrebări filosofice despre datorie, loialitate și „ce înseamnă să fii liber”, moralitate și dragoste de patrie și țară – pe toate acestea, Masaki Kobayashi le abordează într-o manieră proprie. Cu cea de-a treia parte a seriei de filme ale anilor 50, The Human Condition III: A Soldier’s Prayer, Masaki Kobayashi reușește să creeze unul dintre cele mai frumoase „simboluri” anti-război existente. De departe, niciun alt film nu reușește să transmită la fel de fidel și bine ce înseamnă cu adevărat războiul pentru lumea în care trăim.
Singin’ in the Rain (1952)
Industria cinematografică a anilor 1950 a cunoscut o perioadă de tranziție majoră în momentul în care capodopera lui Gene Kelly și Stanley Donen a fost lansată în lume. Renumitul musical Singin’ in the Rain – comic, magic, profund și emoționant, amuzant și dramatic – este un punct de cotitură, făcând trecerea de la filmele mute la filmele sonore. Adânc înrădăcinat în cultura mondială, filmul lui Kelly și Donen oferă o perspectivă multilaterală asupra industriei, în mare parte considerată, cel puțin pe atunci, „anemică și seacă”, chiar dacă deosebit de inspirată când venea vorba de povești, scenariu și interpretări actoricești. Cu siguranță, Singin’ in the Rain este unul dintre acele filme ale anilor 50 pe care trebuie să le vezi!
Godzilla (1954)
După ce acest personaj SF ajuns pentru prima dată pe ecran, restul a devenit istorie! Acest film japonez nu a fost uriaș doar în țara sa, ci a creat o diviziune cu totul nouă a genului. Și a reușit să creeze un personaj atemporal: toată lumea cunoaște povestea și puterile monstrului Godzilla, nu? Prin urmare, acest lucru dovedește că Godzilla a devenit nu doar un clasic, ci un etalon al cinematografiei anilor 50. Regizat de Ishirō Honda, filmul a revoluționat industria artistică.
All About Eve (1950)
Câștigând nu mai puțin de 6 Premii Oscar, filmul scris și regizat de Joseph L. Mankiewicz nu doar că a fost extrem de bine primit de critici și telespectatori, dar a reușit să le lanseze pe plan mondial pe cele două actrițe – Ann Baxter (care joacă rolul lui Eve Harrington) și Bette Davis (care joacă rolul lui Margo Channing). Filmul se concentrează în jurul lui Eve Harrington care dorește să facă parte din industrie, așa că se infiltrează în viața și anturajul lui Margo. Aruncând o privire tăioasă, incisivă, dar totuși delicată și subtilă asupra industriei, Mankiewicz s-a impus în domeniul artistic, lucru certificat de numeroasele premii pe care All About Eve le-a câștigat. Pe lângă toate acestea, dialogul este extrem de profund, emoționant, cu replici convingătoare.
Rear Window (1954)
Alfred Hitchcock am putea spune că este unul dintre cei mai mari regizori din toate timpurile. De altfel, atât în anii precedenți, cât și în cei care vor urma, cariera sa fulminantă va însuma și cuprinde peste 50 de filme, înainte de pe 29 aprilie, 1980. Filmele sale nu doar că sunt vizionate în continuare, dar sunt studiate și la academii de top din întreaga lume. În Rear Window, Jimmy Stewart joacă rolul fotografului L.B. ”Jeff” Jefferies, într-o readaptare „modernă” a nuvelei It Had to Be Murder, scrisă de Cornell Woolrich. Urmărește povestea unui fotograf care, martor la un incident, suspectează că cineva i-a ucis soția. În scurt timp, intriga cunoaște o dinamică haotică. Nu îți vei putea desprinde ochii de la ecran, pentru că vei vrea să afli care este de fapt adevărul și cum s-au întâmplat (și mai ales de ce) lucrurile.
A Streetcar Named Desire (1951)
În regia lui Elia Kazan, Vivien Leigh a luat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, jucând rolul lui Blanche DuBois. Adaptat după piesa omonimă a dramaturgului Tennessee Williams, filmul nu doar că este o dramă de cea mai bună calitate, dar reușește să transmită privitorului și sentimentul profund al speranței, făcându-l să își dea seama că, în cele din urmă, viața aceasta chiar este frumoasă și merită trăită așa cum este ea – cu bune și cu rele. Prin urmare, Un tramvai numit dorință are potențialul de a fi unul dintre cele mai puternice și profunde filme ale anilor 50 – atemporal și memorabil! Distribuția excelentă, cu actori de renume care vor juca masiv și în filme ale anilor viitori, transformă filmul lui Eliza Kazan într-o adevărată capodoperă.
Seven Samurai (1954)
Unul dintre cele mai epice filme japoneze ale anilor 1950, regizat de Akira Kurowasa, dar după un scenariu scris în colaborare cu Shinobu Hashimoto și Hideo Oguni, și-a propus inițial pur și simplu să documenteze „o zi din viața unui samurai”: rutina, antrenamentele, ce mănâncă. Însă, după ce au văzut forma finală a scenariului, cei trei au știut că țin în mână o mină de aur. Prin urmare, au transformat totul într-o adevărată epopee – cea a șapte samurai care trebuie să protejeze un sătuc de atacul bandiților. Ulterior, ei îi învață pe săteni cum să lupte. Mulțumirea lor este reprezentată de cele trei mese pe zi pe care le primesc (conform scenariului original). Interesant, cu un discurs atent și detalii tratate cu grijă, Seven Samurai este filmul care te va captiva de la primul minut.
Acestea sunt 15 filme ale anilor 50 pe care ți le recomandăm cu mare încredere. Lista noastră, după cum poți observa, nu este exhaustivă, în primul rând pentru că nici nu ne-am propus acest lucru. Am vrut să-ți recomandăm doar filme pe care le considerăm a fi relevante – atât pentru cineva care se consideră cinefil, sau pur și simplu caută un film mai vechi, cât și pentru cineva pasionat de modul în care a reușit cinematografia să evolueze. Prin urmare, dacă ai și alte recomandări de filme ale anilor 50 pe care crezi că merită să le vizionăm, ne-ar face mare plăcere să le citim în secțiunea de comentarii. Până atunci, vizionare plăcută!
