Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (en. North Atlantic Treaty Organization, NATO) reprezintă cea mai mare alianță politico-militară ce are drept membri 30 de țări de pe teritoriul Europei și Americii de Nord. Alianța a luat naștere în 1949, prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, la Washington, D.C., pe data de 4 aprilie. Obiectivul vital al acesteia îl reprezintă adoptarea unui sistem comun de apărare împotriva forțelor militare și politice provenite din exteriorul grupului.
În ceea ce privește cheltuielile militare investite în armamentul de care dispune NATO, acesta reprezintă aproximativ 70% din totalul cheltuielilor militare la nivel mondial. Pentru a putea susține aceste cheltuieli enorme, reprezentații tuturor statelor membre (30) alocă, în fiecare an, cel puțin 2% din valoarea PIB-ului produs.
Cuprins
Ce este forța de reacție NATO?
Lansată în 2002, forța de reacție NATO (NRF) reprezintă o desfășurare de forțe extrem de bine pregătită și avansată din punct de vedere tehnologic, alcătuită din componente terestre, aeriene, maritime și din forțe pentru operațiuni speciale (en. Special Operation Forces, SOF). Astfel, Alianța NATO se poate desfășura rapid oriunde este nevoie, pentru a reacționa într-un timp foarte scurt la întreaga gamă de provocări de securitate, de la gestionarea crizelor politice, intervenții diverse, la apărarea colectivă în caz de război.
Forța de reacție NATO se bazează pe un sistem de rotație în care fiecare dintre cele 30 de țări aliate angajează unități în acest serviciu pentru o perioadă de 12 luni.
Evoluția forței de reacție NATO
Inițiativa forței de reacție a NATO a fost anunțată, pentru prima dată, la summitul de la Cehia, Praga, în noiembrie 2002. În discursul generalului James Jones, pe atunci Comandant Suprem Aliat al NATO în Europa, NATO nu va mai dispune doar de unitățile masive și pregătite care au fost necesare în timpul Războiului Rece, ci va antrena forțe agile și capabile, astfel încât Alianța să fie mai bine pregătită pentru a face față oricărei amenințări cu care se va confrunta în secolul 21.
Ideea forței de reacție NATO a fost aprobată de miniștrii aliați ai apărării în iunie 2002, la Belgia, Bruxelles. În octombrie 2004, în cadrul unei reuniuni a miniștrilor apărării din NATO, care a avut loc la Poiana Brașov, România, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, și James Jones au anunțat oficial că forța de reacție NATO a atins capacitatea operațională dorită și că este pregătită ca, în cazul în care este necesar, să intervină oricând.
În iunie 2006, capacitățile forței de reacție NATO au fost testate în cadrul unui exercițiu care simula un atac real major, numit Steadfast Jaguar 2006. Exercițiul a adunat mai bine de 7000 de soldați, cu tot cu armamentul de război disponibil, în Insulele Capului Verde (Africa). Această locație dificil de gestionat din punct de vedere militar a fost special aleasă pentru a demonstra și dovedi viabilitatea forței de reacție NATO.
La summitul NATO de la Riga (Letonia) din 2006, membri forței de reacție NATO au declarat că sunt pe deplin pregătiți să întreprindă operațiuni teritoriale în caz de nevoie. Pe data de 21 februarie 2013, miniștrii apărării din cadrul NATO au convenit că forța de reacție NATO se va afla în centrul Inițiativei Forțelor Conectate (CFI), în cadrul căreia s-a stabilit un program intens de exerciții, cu atenție maximă pe cele de apărare colectivă și pe exersarea răspunsurilor la scenarii complexe de tip civil-militar. Aprobată la Chicago, Inițiativa Forțelor Conectate este utilă pentru atingerea coerenței depline a elementelor de instruire și de exercițiu ale Planului de acțiune al Alianței, în vederea creșterii nivelului și rapidității de reacție.
La summitul din Țara Galilor, din septembrie 2014, Aliații au decis să consolideze forța de reacție NATO și să înființeze Forța operațională comună cu un grad foarte înalt de disponibilitate (VJFT), capabilă să înceapă dislocarea în termen de două-trei zile, pentru a răspunde la orice provocări care ar putea apărea. Aceasta a fost certificată și testată în exerciții urgente, numite Trident Juncture (Italia, Portugalia și Spania) și este în stare alertă încă din 2015.
Pe data de 5 februarie 2015, miniștrii apărării din cadrul NATO au decis că VJFT va fi alcătuită dintr-o componentă terestră de aproximativ 5000 de militari, având la dispoziție unități aeriene, maritime și forțe speciale operaționale adecvate. Atunci, Germania, Italia, Polonia, Franța, Spania, Turcia și Regatul Unit au fost de acord să își asume roluri de conducere al Forței operaționale comune cu grad foarte înalt de disponibilitate (VJFT) pe bază de rotație (o dată la 12 luni). Miniștrii apărării au convenit, de asemenea, ca VJFT să fie capabilă din punct de vedere operațional până la Summitul de la Varșovia (2016), lucru care s-a și întâmplat în cele din urmă: la data de 9 iunie 2015, VJFT a desfășurat pentru prima dată în Polonia exercițiul numit Noble Jump, la care au participat peste 2100 de militari din nouă țări membre NATO.
Tot în iunie, 2015, miniștrii apărării ai NATO au luat decizii privitoare la îmbunătățirea forței de reacție NATO, convenind că aceasta ar putea fi formată din până la 40000 de persoane. Miniștrii au luat, de asemenea, măsuri pentru a accelera procesul decizional politic și militar, inclusiv prin autorizarea comandantului suprem aliat al NATO în Europa de a pregăti trupele pentru acțiuni, imediat ce se ia decizia politică de implicare. Aliații au aprobat și un nou instrument de planificare anticipată, numit Planurile de răspuns gradat (en. Graduated Response Plans), care permit generarea de acțiuni operaționale executabile în mod rapid, după o strategie bine stabilită, proporționale cu pregătirea specifică a forțelor componente.
În octombrie 2015, miniștrii apărării din cadrul NATO au dat undă verde conceptului militar finalizat pentru forța de reacție NATO consolidată, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile de comandă și control ale acesteia. La 10 februarie 2016, a fost înfințată capacitatea operațională inițială (IOC) pentru inițiativa NATO privind serviciile comune de informații, supraveghere și recunoaștere (JISR).
În timpul exercițiului Trident Juncture 18, desfășurat în Norvegia în perioada 25 octombrie – 7 noiembrie 2018, a fost testată Forța operațională comună cu un grad foarte înalt de disponibilitate (VJFT), iar exercițiul a fost certificat de brigada germană Panzerlehrbrigade. La exercițiu au participat aproximativ 51000 de persoane din țările membre și partenere, inclusiv 6 brigăzi ale armatei și forței terestre ale Marinei, sprijinite de unități aeriene, maritime și ale forțelor pentru operațiuni speciale (SOF). Aceasta s-a axat, în principal, pe evaluarea capacității forțelor de răspuns NATO de a deplasa rapid militari și armament blindat în teritoriile europene.
În timpul exercițiului Noble Jump II, desfășurat între 19 mai – 1 iunie 2021, elementele terestre ale VJFT au fost desfășurate pe teritoriul României. Au fost implicați aproximativ 4000 de soldați, din 12 țări NATO, iar Comandamentul Diviziei Naționale Sud-Est și Unitatea de Integrare a Forțelor NATO au facilitat desfășurarea exercițiului.
Scopul forței de reacție NATO
Forța de reacție NATO are drept obiectiv general posibilitatea de a oferi un răspuns militar de maximă rapiditate în cazul unei crize, fie în scopuri de apărare colectivă, fie pentru alte operațiuni care necesită intervenție imediată. Forța de reacție NATO oferă Alianței mijloacele necesare pentru a răspunde acestor crize oriunde în lume.
Aceasta se bazează pe un sistem de rotație în care țările aliate angajează unități terestre, aeriene, maritime sau ale forțelor pentru operațiuni speciale, pentru o perioadă de 12 luni și este deschisă tuturor țărilor partenere, odată ce a fost aprobată de către Consiliul Nord-Atlantic. Participarea la forța de reacție NATO este precedată de o pregătire la nivel național, urmată de o pregătire cu ceilalți participanți ai Alianței, în vederea dezvoltării unei forțe care implică mai multe națiuni. Pe măsură ce unitățile se rotesc în cadrul NRF, toate conceptele asociate cu aceasta se răspândesc de-a lungul tuturor teritoriilor care fac parte din NATO, îndeplinind, astfel, unul dintre obiectivele principale ale acesteia: desfășurarea intervențiilor, la nevoie, în orice colț al lumii.
Ce include forța de reacție NATO?
Forța de reacție NATO, în forma finală, consolidată după multe summituri întreprinse de-a lungul anilor, include:
- Un element de comandă și control: comanda operațională a forței de reacție NATO alternează între comandamentele forțelor aliate din Brunssum și Napoli.
- Forța operațională comună cu un grad foarte înalt de disponibilitate (VJFT), capabilă să înceapă dislocarea în termen de două-trei zile, pentru a răspunde la orice provocări care ar putea apărea. Aceasta a fost certificată și testată în exerciții urgente, numite Trident Juncture (Italia, Portugalia și Spania) și este în stare alertă încă din 2015. Aceasta cuprinde aproximativ 20000 de militari și include o brigadă terestră a Alianței de aproximativ 5000 de soldați și componente aeriene, maritime și ale forțelor speciale. Aliații își asumă rolul de lider ai VJFT prin rotație, după cum am spus, o dată la 12 luni.
- Gruparea inițială de forțe de angajare (en. Follow-On Forces Group, IFFG) care cuprinde forțe cu un grad ridicat de pregătire ce pot fi desfășurate rapid în urma VJFT, ca răspuns la eventualele crize. Acestea sunt alcătuite din două mari brigăzi ale Alianței. O componentă maritimă, care se bazează pe Grupurile maritime permanente ale NATO (SNMG) și pe Grupurile permanente NATO de contramăsuri împotriva minelor (SNMCMG) și una aeriană, de luptă și sprijin.
- Forțe pentru operațiuni speciale (SOF).
- O forță operativă implicată în apărarea chimică, biologică, radiologică și nucleară (CBRN).
Înainte de a fi utilizată forța de răspuns NATO, aceasta va fi ajustată (în ceea ce privește dimensiunea și capacitatea specifice) pentru a corespunde cerințelor oricărei operațiuni în care este necesară intervenția ei. VJFT și IFFG au sediul în țările lor de origine, dar sunt capabile să se desfășoare oriunde este nevoie de ele. Spre exemplu, VJFT a participat la primul său exercițiu de desfășurare în Polonia, Varșovia, în iunie 2015, și este testată în mod regulat cu privire la capacitatea sa de a se desfășura și de a răspunde la orice criză care ar putea apărea. În total, forța de reacție NATO consolidată cuprinde aproximativ 40000 de soldați.
Intervențiile forței de reacție NATO de-a lungul timpului
Forța de reacție NATO intervine în circumstanțe politice ale lipsei de apărare colectivă. Fiecare rotație a acesteia are drept scop pregătirea pentru o gamă largă de sarcini, raportate la condițiile geografice specifice. Printre acestea se numără contribuția la menținerea integrității teritoriale, demonstrația de forță, operațiunile de sprijinire a păcii, ajutorul în cazul de dezastre naturale și intemperii, protejarea infrastructurii critice și operațiunile de asigurare a securității. Operațiunile de intrare inițială se desfășoară în comun, ca parte a unei forțe mai mari, pentru a facilita sosirea ulterioară a mai multor trupe.
Elemente ale forței de reacție NATO au intervenit în asigurarea protecției la Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena, Grecia, și au fost desfășurate pentru a sprijini alegerile prezidențiale din Afganistan, în luna septembrie a aceluiași an. În septembrie și octombrie 2005, aeronavele din cadrul forței de reacție NATO au livrat în Statele Unite bunuri și ajutoare donate de țările membre și partenere ale NATO pentru a ajuta la gestionarea consecințelor de pe urma uraganului Katrina.
Din octombrie 2005 până în februarie 2006, elemente componente ale forței de reacție NATO au fost desfășurate în cadrul eforturilor de ajutorare în caz de dezastru în Pakistan, în urma cutremurului devastator din 8 octombrie. Aeronave au fost folosite pentru a livra aproape 3500 de tone de provizii de care Pakistanul avea urgentă nevoie, în timp ce ingineri și personal medical din cadrul NRF au fost angajați în a oferi ajutor localnicilor afectați de cutremur.
În august 2021, forța de reacție NATO a fost activată pentru a sprijini evacuarea și relocarea afganilor și familiilor lor, care au lucrat alături de NATO. Acest răspuns a avut drept urmare înființarea Task Force Noble, o forță operațională care coordonează sute de trupe ale forței de reacție NATO din 20 de țări aliate. Aceste trupe sprijină evacuarea persoanelor în locații din întreaga Europă, punând la dispoziție avioane de transport, echipamente de construcții, echipe medicale și de afaceri civile, ambulanțe și personal de securitate.
Cât personal american are forța de reacție NATO?
NATO activează pentru prima dată forța de reacție, în timp ce în SUA se pregătesc tot mai multe trupe pentru o eventuală intervenție necesară. Statele Unite pregătesc mii de soldați care ar putea fi chemați să sprijine Alianța NATO, după ce, vineri, aceasta a activat forța de răspuns rapid în urma invaziei Rusiei în Ucraina, după cum a anunțat Pentagonul.
Acest lucru marchează prima utilizare de acest fel a forței de reacție NATO pentru a păzi teritoriul alianței, care, însă, nu include Ucraina (Ucraina nu este stat membru al NATO). Rămâne încă neclar câți membri ai serviciilor militare americane ar putea participa în vederea ajutorării forțelor NATO, deoarece Alianța încă-și evaluează nevoile.
O parte din cei 7000 de soldați, despre care Biden a anunțat joi că vor fi trimiși în Germania, ar putea face parte, de asemenea, din forța NATO, deși Statele Unite și membrii NATO au precizat că nu vor fi trimiși în Ucraina, pentru a lupta împotriva Rusiei. Statele Unite au desfășurat deja aproximativ 12000 de soldați și echipamente precum avioane de luptă F35-Lightining II și elicoptere de atac Apache în Germania, Polonia, România și statele baltice. „Vom oferi asistență suplimentară de securitate pentru Ucraina – o vom face (…), însă modul în care se va face acest lucru este încă în curs de elaborare”, a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, John Kirby.
Activarea forței de reacție NATO în contextul războiului Rusiei cu Ucraina
Activarea NRF a avut loc în contextul în care Rusia a reușit să pătrundă tot mai mult în Ucraina, continuând să amenința capitala, Kiev, după ce miercuri a lansat o invazie militară. Progresul rusesc părea să încetinească, trupele lui Putin întâmpinând o rezistență neașteptată din partea forțelor militare ucrainiene.
„Se pare că încearcă să ajungă la capitală cât mai repede posibil, pentru a încercui Kievul (…). De asemenea, încearcă mișcări mari, încercând să prindă în clește și să încercuiască părți mari din armata ucraineană, atât în estul, cât și în sudul țării”, a afirmat Michael Kofman, membru adjunct al New American Security.
La începutul zilei de vineri, armata ucraineană încă avea capacități de comandă și control, efectuând ofensive aeriene împotriva forțelor rusești și reușind să oprească înaintarea. Au avut loc lupte intense în capitală, precum și la un baraj hidroelectric, unde Rusia organiza o încercare de debarcare în estul țării, de-a lungul Mării Azov. Tot Kofman a declarat că „ei [rușii] încearcă lucruri care, momentan, par să nu funcționeze foarte bine, dar probabil că se vor adapta”.
Rusia și-a desfășurat aproximativ o treime din cei peste 150000 de soldați pe care îi stabilise în jurul granițelor Ucrainei în perioada premergătoare invaziei. Înainte de a invada, președintele rus Vladimir Putin a cerut ca Ucrainei, o fostă republică sovietică aflată de-a lungul graniței vestice a țării, să nu i se permită niciodată să se alăture alianței occidentale NATO, formată azi din 30 de țări.
Putin și-a anexat peninsula ucraineană Crimeea în 2014, în urma unei lovituri de stat, iar de atunci a alimentat, timp de ani de zile, un conflict separatist între noul guvern pro-occidental de la Kiev și regiunea Donbas, cu o puternică încărcătură etnică rusă, în special în estul țării.
Care sunt forțele aliate NATO?
NATO este o alianță internațională formată din 30 de state membre din Europa, America de Nord și Asia. Înființată în anul 1949, la data de 4 aprilie, articolul 5 al acesteia prevede că, în cazul unui atac armat împotriva unuia dintre statele membre, acesta va fi considerat un atac împotriva tuturor membrilor. Astfel, dacă este nevoie, ceilalți membri vor ajuta statul atacat cu forțe armate.
Din cele 30 de țări membre, 27 sunt situate în Europa, 2 în America de Nord și 1 în Asia. Toți membrii au armată, cu excepția Islandei, care nu are o armată tipică, ci o gardă de coastă și o mică unitate de civili specialiști pentru operațiunile NATO. Trei dintre membrii NATO au arme nucleare: Franța, Regatul Unit și Statele Unite. NATO are 12 state membre fondatoare inițiale. Din 1952 până în 1955, a mai adăugat 3 membri și un pe al 4-lea în 1982. După încheierea Războiului Rece, NATO a mai adăugat încă 14 membri din 1999 până în 2020.
Cheltuielile de apărare ale Statelor Unite sunt semnificativ mai mari decât cele ale celorlalți membri adunate la un loc. Criticile aduse de președintele american Donald Trump, cu privire la faptul că multe dintre statele membre nu contribuie în mod egal și echitabil, în conformitate cu acordul internațional, au provocat diverse reacții din partea personalităților politice americane și europene. Știm cu toții, de fapt, care au fost repercursiunile și tensiunile globale politice de atunci.
Iată care sunt forțele aliate NATO:
| Țară | Data aderării |
|---|---|
| Albania | 1 aprilie 2009 |
| Belgia | 24 august 1949 |
| Bulgaria | 29 martie 2004 |
| Canada | 24 august 1949 |
| Croația | 1 aprilie 2009 |
| Cehia | 12 martie 1999 |
| Danemarca | 24 august 1949 |
| Estonia | 29 martie 2004 |
| Franța | 24 august 1949 |
| Germania | 8 mai 1955 |
| Grecia | 18 februarie 1952 |
| Ungaria | 12 martie 1999 |
| Islanda | 24 august 1949 |
| Italia | 24 august 1949 |
| Letonia | 29 martie 2004 |
| Lituania | 29 martie 2004 |
| Luxemburg | 24 august 1949 |
| Muntenegru | 5 iunie 2017 |
| Olanda | 24 august 1949 |
| Macedonia de Nord | 27 martie 2020 |
| Norvegia | 24 august 1949 |
| Polonia | 12 martie 1999 |
| Portugalia | 24 august 1949 |
| România | 29 martie 2004 |
| Slovacia | 29 martie 2004 |
| Slovenia | 29 martie 2004 |
| Spania | 30 mai 1982 |
| Turcia | 18 februarie 1952 |
| Regatul Unit | 24 august 1949 |
| Statele Unite | 24 august 1949 |
NATO și alte state contribuie material și financiar pentru Ucraina
NATO și alte țări ajută Ucraina în gestionarea situației de război cu care se confruntă țara. Cancelarul german Olaf Scholz a anunțat că va oferi Ucrainei 1000 de arme anti-tanc și 500 de rachete Stinger, susținând că este de datoria lor să sprijine Ucraina împotriva atacului militar al lui Putin. De asemenea, Olanda contribuie cu 200 de rachete din același model, dar și cu arme cu lunetă, veste balistice, detectoare radar și sisteme de localizare a armelor. Ministrul apărării al Statelor Unite va contribui cu armament care însumează aproximativ 350 de milioane de dolari, în semn de solidaritate pentru poporul ucrainean.
În Marea Britanie, Ben Wallace, secretarul Apărării, a încurajat sprijinul umanitar și militar la care au luat parte atât de multe țări europene. Pentru a consolida flancul estic al Alianței NATO, Belgia va trimite militari care vor sosi în România. Slovacia oferă ajutor Ucrainei cu muniție, combustibil și vehicule folosite pentru deminare. Cehia ia parte la acțiunea de ajutorare prin asigurarea Ucrainei cu obuze de artilerie în valoare de aproximativ 2 milioane de dolari, dar și cu armament în valoare de aproximativ 8 milioane de dolari. Președintele Finlandei, Sauli Niinistö, a trimis ajutoare financiare în valoare de 15 milioane de euro, iar Suedia a contribuit, de asemenea, la ajutorarea persoanelor din Ucraina.
În cele din urmă, este vorba nu doar de încercarea de a elimina amenințarea rusească de pe teritoriul Ucrainei, ci de a asigura pacea într-un război ce amenința întreaga lume.
